Socializarea constituie procesul de continua transformare a individului „din fiinta biologica într-un subiect al unei culturi specifice” (Bernstein)
Socializare — concept care desemnează procesul de creare (producere) a „eului social”, a identităţii sociale a unui individ o evoluţie a personalităţii individuale pe o traiectorie dependentă de traiectoria sa socială. În sensul cel mai larg, socializarea” este procesul prin care o fiinţă asocială — care nu stăpâneşte principiul (sensul) „structurii sociale” date şi nu se comportă în mod sistematic aşa cum o fac majoritatea membrilor colectivităţii — devine o fiinţă socială (corespunde tipului individual mediu al colectivităţii).
Deşi aptitudinea de socializare este o caracteristică esenţială a naturii umane, la naştere, facultăţile intelectuale, afective, de relaţionare, acţionale există numai în stadiu de virtualitate; pentru a se dezvolta, ele necesită un context social capabil să ofere copilului situaţii multiple de comunicare socială şi afectivă.
Prin socializare se transmit şi se structurează:
– modalităţile de comunicare: sisteme de coduri lingvistice, simbolice, expresive (non-verbale);
– modele sociale de comportament pe baza unor norme funcţionale considerate ca valori într-o anumită cultură;
– seturi instrumentale (modalităţi de cunoaştere, de învăţare etc.);
– posibilităţi de relaţionare interpersonale ca şi forme de comportament caracteristice vieţii de grup;
– modelarea motivaţional-afectivă a individului.
Mecanismele socializării: adoptarea succesivă de status-uri şi roluri sociale (preşcolar, şcolar, adolescent etc.), învăţarea socială, învăţarea instituţionalizată, jocul, imitaţia, identificarea etc.
Socializarea începe în copilărie, se continuă într-o formă marcată până în stadiul de adult şi mai puţin după (socializarea continuă). Finalitatea sa este reprezentată de adaptarea şi integrarea în societate şi în lumea valorilor.
În şcoală, socializarea se realizează mai sistematic, orientată în funcţie de obiectivele educaţionale proiectate. Ea poate atenua deficienţe ale socializării în familie dar poate, de asemenea, să rămână ineficientă, datorită caracterului formal al cadrului depersonalizat.
">Şcoala promovează încă metode excesiv de tradiţionale, inflexibile, perimate în raport cu schimbările sociale şi cu mediul socio-cultural al vârstei tinere. Această problemă apare frecvent – şi acut – la vârsta adolescenţei, atunci când educatorii, ei înşişi tributari unui model cultural, sunt incapabili să asimileze şi să integreze transformările de ordin social şi, în legătură cu acestea, noul profil psihologic al adolescentului care tinde spre un stil de viaţă cu totul diferit de al antecesorilor. Este vorba, de fapt, de problema mult disputată a conflictului dintre generaţii în care, trebuie s-o recunoaştem, vârstnicii se fac vinovaţi prin conservatorism şi inacceptanţă faţă de tineri
Insuficienta cooperare a şcolii cu familia, lipsa unui feed-back informaţional între cele două instanţe educative, absenţa sau caracterul ocazional a unor decizii luate în comun, a împărtăşirii de experienţe pedagogice în cadrul unui dialog deschis din ambele părţi.
Cauzele acestei situaţii sunt multiple şi ţin atât de familie (nivel socio-economic şi cultural, mentalităţi, timp liber, factori de stress care orientează atenţia părinţilor spre alte domenii de acţiune), cât şi obişnuinţele şi prejudecăţile profesorilor. Printre acestea din urmă se numără: limitarea acţiunii educative la orele de clasă, ignorarea de către profesor a modului în care elevii îşi petrec timpul liber, a grupurilor de afiliere, a problemelor familiale de care copilul este marcat etc. Nu în cele din urmă se numără şi reacţia de prestigiu a profesorilor faţă de intervenţia părinţilor considerată ca o intruziune într-un domeniu în care ei nu au competenţele
